Dezbaterea privind plafonarea prețului la gaze nu mai este una reală, susține Dumitru Chisăliță, întrucât decizia este deja luată. Schema de plafonare rămâne în vigoare până la 1 aprilie 2026, iar semnalele publice indică posibile prelungiri, ceea ce transmite pieței că prețul gazelor rămâne sub control politic. În acest context, plafonarea nu mai funcționează ca instrument de protecție socială, ci ca mecanism de control, redistribuire și influență.

Potrivit autorului, menținerea unui preț administrat distorsionează funcționarea pieței și amână confruntarea cu realitățile sectorului gazelor. Fără un preț liber, nu mai pot fi diferențiați actorii eficienți de cei ineficienți, iar concurența reală este suspendată. Mai mult, schema de compensare bazată pe „costuri recunoscute” creează spații de arbitraj, permițând unor jucători să fie despăgubiți peste costurile reale, în timp ce întârzierile la decontare favorizează furnizorii mari și elimină treptat actorii mai mici.

Chisăliță atrage atenția că plafonul a devenit, în practică, un reper psihologic al pieței, nu un instrument de reducere a prețurilor. Furnizorii facturează aproape de plafon, iar nivelul rezultat nu mai reflectă concurența, ci un preț implicit acceptat. În paralel, costurile reale sunt transferate către bugetul public, în condițiile în care o parte din gazele pentru perioada post-aprilie 2026 au fost deja contractate la prețuri mai mari.

În opinia sa, continuarea plafonării ar însemna socializarea pierderilor, fie prin compensări bugetare, fie prin obligarea producătorilor să vândă sub cost, ceea ce ar afecta sustenabilitatea sectorului. Concluzia este că plafonarea la gaze a depășit demult scopul social invocat și a devenit o schemă care blochează semnalele de preț, mută costurile în bugetul statului și creează condiții favorabile pentru speculație.